Mai bine văd stelele
în nefaste atacuri,
cea mai strălucitoare
stea cum se-nnegrește,
o ia dracul,
o-ncremenește
lovind-o-n magma de mamă,
în inima creierului, ca fostă
șefă de familie planetară

Atât de stoic m-am prigonit ca artist,
"Irinele, Irinele, să nu te prigonești,
știu că-i invidiezi pe Alexandru Repan
și pe Victor Rebengiuc, îi adori,
nu te simți nicicând zeu,
monstru ca ei doi, maestru olimpian
al teatrului, al cinematografiei!",
mi-ar repeta și-n somn, și-n căință
o voce de sus, ori chiar din piept

Atât de puțin simt în cuvinte nespuse
zi de zi, an de an
durerea unui loc pe care-l voi lăsa
gol, neocupat cu fundul,
plăcuța, caseta de oase
în Parnas —
mi-am pornit din tinerețe lenea-n vers
cu Vera la ture multe
și-am încercat să îi dau replică fermă
stăpânului tembel de peste dedesubturi
lăsându-mă la douăzeci de ani de fumat
pentru poezia unită cu viața

Iubirea nu arde-n viață
decât alimentată
de gânduri albe,
tăceri nestrămutate,
nu poți găsi ușor
scăpare din încercuiri
decât atunci când ataci
prin surprindere și spargi
frontul morții tale

Iubito, nu există dar mai mare-ntre poeți
decât să fiu pe metereze, într-un asediu,
să torn din butoaie smoală-aprinsă, săgeți
și să mulțumesc cerurilor, pământului meu
că nu sunt roman, exilat, ajuns de plâns,
fără soție, rang, public, Publius Ovidius
Naso, ci un poet minor băștinaș, sortit
uitării nemiloase ca val pontic,
nu mediteranean

Lirica mea-i doar involuntară,
nu mă presează s-o scot din mine,
nu mă obligă la nicio înregistrare,
nu mă mai prinde prin cercuri,
nu mă face să te neglijez,
iubita mea, viața mea cu bucurii și drame,
vorba mea cea eliberată-n vânt,
neprinsă-n rânduri, neinscripționată