a privi straniu
nu deținea vreo putere amplă să se opună
grelei căderi a pleoapelor
acestui poem ce se scria pe furiș sub văzul orbilor
cumva din scâncetul sugrumat al corabiei
al locatarilor ei ce se împărtășeau din nimic
ca din aluat

(nu-i cunoștea propriu-zis)

vai vouă! – se abținuse un filosof
când timpul ca o apă rotindu-se impregnase articulațiile
pașii prințesei devenite subit înțeleaptă

(orice estetică învăța lecția smeririi, a înălțării altfel)

privirea i se scurgea
asemenea unui râu al cărui curs nu îl ghicise vreodată
omul
aproapele
ce era el...

un vertij aproape benign îi subjuga tandru-hotărât cuvintele

!era frumoasă! – ar fi putut țipa unul... altul
atât de feminină în această deposedare uriașă
venită de undeva dintr-un destin

poate felul în care își păstra irisul
perfect perpendicular pe acea revărsare din adâncuri din prăpastie
își potolea frica dându-i o floare de cais o bucată de biscuit cu gem
un ceva


lumea o făcuse
a SE privi straniu

cine știe?!
o ipostază banală fără prea multe implicații dramatice
și această vreme căscându-și gurile
să înghită


ea rămânea frumoasă...