Totul părea normal
tu strigi
golul interior mă face să strig înspre tine, Wenhai

tu ceri să-mi spui mama
când proprii copii
urăsc să mă numească astfel
hai că mi se rupe firul...
nu mai scot ochii pe fereastră
îi arunc cu al treilea ochi spre interior

și vai, mă-ncurcă poeții
fiecare trage ce știe el mai bine din cuvinte
să stea drept lumii
eu nu mai am o iubire
nu mai am o icoană de pus
cât mai sus

părinții tăi poate încă nu dorm
șlefuiesc un Budda din jade
după fusul lor orar

așa fiule
în ce lume încăpem noi amândoi
fără de cea care nu vrea
să-și pună pentru tine rochie de mireasă
nici roșie nici albă
cea care nu mai stă
nici în casă mea
nici în casă cu tine
ci doar în inimi

Budda nu este pentru aici
simt asta
ea se vede
se știe poate deja
intro inima nouă