îmi astâmpăr setea la fântâna iubirii,
văd viața mea ca pe-o minune cerească,
optimismul nu mi l-au frânt zbirii,
cu obicei străbun o să sporească.

tot ce-i mai bun în mine e iubirea
o împart cu lumea mult prea încercată,
doar Dumnezeu îmi cunoaște menirea,
credința-mi este acum desferecată.

îmi zidesc tristețea între cuvinte,
unele imaculate altele violet,
vin și fericirile din lucrurile sfinte,
fac slalom printre griji ca un atlet.

cu entuziasm privesc doar înainte,
purtând pe buze lirismul cuminte.