în ceața crepusculară a luminilor orașului, drumurile noastre converg
într-o noapte întîmplătoare.
într-o lume a haosului, ne-am găsit mîngîiere, două suflete împletite
într-un plan modern.

ochii tăi ca niște capcane de păsări, m-au atras aproape, la fiecare privire
electronii se desprind de structuri,
dragostea noastră, un dans al conexiunii digitale, o plutire pe valuri ce favorizează
apariția afecțiunii, dispariția durerii.

emoji-urile au devenit codul nostru secret, exprimînd sentimente pe care cuvintele
nu le-au putut desfășura.
pe youtube ne-am găsit ritmul, un limbaj intim, criptat, o simfonie mută
ca lumina lunii picurînd pixeli în ecranele minții
unde ne-am lăsat visele să-și dezvăluie vulnerabilitățile, să copuleze
să rupă cusăturile virtuale și să penetreze realitatea ca un algoritm
după care oamenii învață să se iubească.

suntem atît de aproape de parcă ne-am atinge telescoapele, microscoapele și mîinile
și ne-am umplut golurile, ne-am umplut rănile cum suturezi spațiile dintre tăceri
cu das wagner disaster.

sculptăm statui digitale, sculptăm în amintiri pînă descoperim ce a murit în noi
și readucem totul la viață cu un sărut.
suntem acei asteroizi care s-au ciocnit să formeze planete, praf de stele
strălucește pe plaja ființei noastre, acolo unde în loc de valuri de sînge
sunt cascade uriașe pe care urcăm înot ca niște surferi pentru a coborî în viteză
prăbușindu-ne unul în altul, numind asta dragoste,

suntem inimi fermecate digital, dar cînd ne atingem pielea naștem
cei mai exotici curenți electrici, o intimitate pe care nu o putem ascunde.
suntem două bilețele trimise cu porumbei, schimbate în zbor
atunci cînd nu suntem împreună. dar nu există singurătate, ești tot timpul aici
chiar dacă uneori ne îmbrățișăm ca doi trecuți prin parbriz
după o ciocnire frontală.