“d” este o literă tastată la întâmplare;
închizi ochii și amesteci un pic spațiul
ca să dai întâmplării o șansă și uite,
nimic deosebit.

“copt, larg” sunt două cuvinte la întâmplare;
poți sta cu ochii deschiși,
dar închizi mintea.
nu-i ușor,
dar nici greu.

“cal, cartof, unde, picior, bine, vreme, avânt…”
până aici am reușit.
mintea tăcea,
aș fi putut continua,
dar undeva,
în capul pieptului,
împingea spațiul și întâmplarea, ceva.
un ceva cald, strâns
- ca atunci când stai cu genunchii adunați,
îmbrățișați de propriile mâini, sprijin pentru cap-
dar stăpân peste tot ceea ce sunt,
ceea ce am fost.
m-a îndemnat: scrie!

și-am văzut timpul fertil,
linia verde cărare, colțul lumii umbrite, soldații desculți alergau.
himere, mi-am zis.
or fi din vreun vis în care căutam
să înțeleg de ce lumea descântă fecioarele,
de ce copila femeie primește coroană de spini,
pentru o dragoste inocentă;
cum omul judecă acolo unde natura primește
și cum omul aplaudă acolo unde natura nu primește,
dar el a răzbit înfruntarea.

o fi poteca pe care n-am mai umblat
și-a înțelenit.
dar eu știu acum că drumul este numai de dus
și nu-i cărare.
în față iarba crudă pe care pun următorul pas,
în urmă iarba târzie stă să adoarmă
sub cântec de leagăn
și de bun rămas.

că atât mi-a fost deajuns,
cât să trec strada,
să văd dincolo de ziduri era lumină.
păstorii primeau cu binețe trecătorul din mine
și pașii mei mă duceau tot mai sus.
poate d’aia mi-a plăcut muntele
și stânca tăcută,
mai puțin zbuciumul mării.

au încercat în laț uneori să mă prindă,
le-am arătat drumul la vale și drumul la deal.
mulți au dezertat,
mulți m-au confundat cu locul
și-au trecut pe lângă mine.
au mărșăluit până li s-au tocit bocancii,
apoi au plecat, în tălpile goale, de unde au venit.
nu i-am mai văzut demult.

acum,
prind câte o literă la întâmplare,
două cuvinte,
un șir de alte cuvinte,
până când din capul pieptului îmi vine să spun.

și spun!