Copacii, cu piei de dinozaur și trup de șarpe,
Cu aripi din frunze și picioare de inorog,
Când de-a stânga, când de-a dreapta,
Își întindeau umbra peste palate.

Pentru întâia dată am stat
Lângă făptura lor atât de aproape!

Între mine și ei doar cerberii nemișcați,
Ca niște minotauri, prudent așteptau.

Atent, ca dintr-o fereastră, gândeam
Că doar dumnezeirea e mai presus
De puterea cerului și
De a pământului.

Dintr-o dată s-au scuturat de praf,
De ramuri uscate și de roade și
În inimă mi s-au înrădăcinat.

Și trăgeau din mine ca din pământ
Și mă împingeau prin ei spre cer...

Părea că era ultima dată
În care deveneam
Începutul.

Îmbrăcați în piei de dinozaur
Copacii de tăceri mă dezbrăcau.

Eu pretindeam că sunt împărat,
Că sunt constructor de turnuri...

Ei, goi, prefăcându-se că mureau,
Pluteau ca imagini de ibis
În oglinda din ochii mei.

Cu parfum de ambrozie, câmpul cât o pădure,
De jur împrejur se umplea de sâmburi.