Aș vrea să mă fac mic și să strig,
să urlu de-ncântare,
dar, oricât de aproape, tot n-o simt,
ce tristă întâmplare.

În liniștea încleștată, c-o fundă să mă legi,
ca Mobius, de poți, cuprinde-mi brațul.
Nimeni nu a rămas de printre regi,
căci ploile ne-au stins... Se strânge lațul.
M-arunc de sus, s-aterizez în stele,
chiar de voi găsi numai zodii seci.
De am să cad, să râzi, și să îmi ridici schele;
Nimic nu ai să simți, doar mâinile-mi că-s reci.

Și-am să le-ntind spre tine, să te știu,
să aflu, să cunosc, să dor, să mor.
Când totul te-a uitat, o ramură să-ți fiu;
O frunză, o petală, căzută pe sicriu.
Un vers să las, să te ascund
în puține cuvinte, scrise la masa scundă.
Un deget mă atinge, ca picătura-n undă;
O urmă lasă numai: de pustiu.