soare abraziv peste
pielea mea ca o pătură aspră.

tot ce mă înconjoară e liniștea satului
și casele lipite una de alta.

ce ne separă sunt zidurile de beton
și gardurile de sârmă
pe care se așază vrăbiile.
tristețea fiecăruia e bine ascunsă
în sacoșele de la mega image.

peste pământ ninge cu flori mari de gheață.
fiecare floare e un suflet mort.

un bagaj emoțional care n-a fost niciodată întreg.
cum mi-aș trage eu trolerul plin cu haine murdare
pe strada gării înspre casă.

nu mai am timp să spăl mizeria lumii
o iau cu mine
și o port cu un fel de mândrie.

îmi caut locul în lume și acum cred că l-am găsit
e într-un tren prăfuit care se îndreaptă spre nord.

nepăsarea hamalilor care mă văd nu mă atinge
sunt obișnuită cu indiferența oamenilor
și merg cu trenul
văd aceleași drumuri noroioase
și case lipite una de alta ca niște tumori.


aprind veioza în liniștea camerei .
mă uit în oglindă și știu că ăsta e chipul meu.

noaptea sunt mai frumoasă.
uit să mai plâng.
adorm cu vrăbiile în gând.

repet același lucru de mai multe ori
repet același lucru de mai multe ori.

o să plec departe cu trolerul meu obosit
o să-mi spăl hainele
o să le întind pe sârme
o să am teritoriul meu în care nimeni nu va pătrunde
voi fi fericită
așa cu toate oasele dislocate
de la atâta frământare.

o să mă duc la mega image și o să-mi cumpăr o ciocolată neagră.

repet același lucru de mai multe ori.
nu îmi mai este frică.
tristețea oamenilor e un tricou murdar
sunt îmbrăcată cu el.

îl voi da jos și va rămâne pielea mea albă și aspră
peste care soarele
amorțit va lăsa vânătăi.