Uneori aud că afară plouă mocnit,
Ca un tăciune ascuns sub cenușă care
Așteaptă neliniștit să i se alăture o pulpă
De lemn uscat în care să se întindă
Cum un val din alt val pe mare.

Și mă ridic de pe scaun chemat
De sunetul ploii pe care îl aud în fereastră.

Îmi imaginez că voi vedea afară strada udă
Ca pe o rufă spălată ce așteaptă soarele
Care să îi confere din forma zăludă
Raza ce o curăță de înserare.

Asfaltul uscat, nemișcat, ca o mască
Cu ochi goi nu se uită la mine.

Curge din sine în sine de-a lungul ferestrei
Ca un praf așternut peste ruine.

Privirea și-ar dori să audă
În loc să își imagineze cum nasc
Lumini lumânări din picătura de ceară.