Mi-aș dori să plouă la mine acasă
Cum aud că plouă acum pe fereastră.

Un potop ale cărui hidre inundă
Sufletul cu adâncul care fecundă
Carnea de piatră și o preface
În valuri ce se vor întoarce.

Pentru că, această apă care poartă
În spate corăbiile inundate de soartă,
Ar putea să nu se risipească în trupul
Gândului care îmi aprinde cuvântul
Prin îmbumbiate întrupări goale
Întrupate în cochilii de soare
Și să revină din propria ei
Inviolabilă însingurare.

Ploaia potopitoare ce o visez
Aș vrea să vine cu tunete, fulgere
Care să îmi umple auzul cu lovituri
De ritmuri înrădăcinate în fluturi
Și zbateri de aripi pe unde curg
Apele ce din ființa lor risipesc
Înmuguriri amurgite pe prund.