Toamna 9.06.2024/ 2.57-3.10

Și va veni iar toamna lungă ce moare-n iarna nesfârșită -
Deși e început de vară iar cocorii încă mai adastă-n țară,
Și vine dupa vara-nebunie o lungă, lungă, toamnă:
Și-atunci să-mi spui tu mie doamnă înaltă, zveltă,
De ani așa și-așa – cine mai vine oare acum, cine mai e pe drum?
Cine respirul cel mai pur iți tot fura venind să te petreacă?
A fost o vreme, au fost chiar vremuri în care cu toții buluc dădeau,
Ca turcii la pilaf când mândru condurul iți vedeau – acuma-s orbi
Si e plecat de mult în marea trecere acela ce flori si vii carmine
Dădea mereu din sine sperând un loc în sinea ta să aibă el candva.
Amar, potirul acesta a golit, trupul s-a stins, și pleoapa a căzut...
Era de aur ochiul ce-o privea, de aur ea-i părea – și dar nimica...
Pământ a tot căzut, pământ pe amintirea-i s-a pus de tot...
Deși-n văzduh s-a dus sclipirea ce lumina privirea – cu ochiul orb,
Cu ochi nesimtitori, un suflet mai veghează – e văzul spiritului viu,
Și dă încet o binecuvantare cântecului ei lung de jale ce întrupează,
Regretul celui ce nu mai e – și-a ceea ce putea sa fie – totuși:
Adio!!! A fost și dragoste, a fost și ură, și multă suferință – a fost!
Acum nimic nu mai aduce aminte de nimic – și din nimic,nimic...
E pace între suflete, e liniște – e țelul unic – și condamanți la fericire,
Tot mergem din eon în alt eon și-n veac ce se măsoară-n ceas –
Nu e nimic și totuși e – Tăcerea!