Mama ne-a crescut singură -
nu a fost vina ei.
pe firul de lână
alerga viața pe loc,
ca primul fus din lume
ascuns singuratic într-un muzeu.

ea era un vas de lut încălzind cenușa unui singur bărbat,
când ne speria să-i pupăm poza de pe cruce.
profesoara ne-ntreba la cine ne rugăm de obicei,
eu ridicam mâna și spuneam cu seriozitate
,,la tata!”
pentru ca iisus nu mai avea chip când singura văduvă
urla până târziu în cimitir și mângâia neîncetat cu flori
o movilă de pământ.

așa am ajuns să iubesc toate apusurile
până și gemul din borcan avea gust de tămâie
și ceară de lumânare. ne temeam că e un spirit rău
ascuns în el, care va catapulta fructul topit pe obrajii noștri
căci acolo se-nchega durerea Mamei, câteodată.

ne-a crescut singură, dar
când facturile la lumină stăteau teanc în geantă
în bucătărie se nășteau reflectoare ce ne orbeau
că ea cânta ,,de-ai fi tu salcie la mal”
și simțeam cum se strecoară ceva în mine
demonul generațional al iubirii
și excava pulsatil, intermintent,
ca bătaia aripii de liliac. și mă durea
acolo, între plămâni, un pui de câine a fost așezat
cu pancarta lipită pe după cap
pe care scria: iubește oamenii
și nu-i uita