Acesta este poemul inimii mele, uită-mă...
Ca un fel de pahar murdar din care se varsă murdăria acestei lumi
Termite, luminație psihedelică și-s parastase prea grele, un pahar semiciobit
Mi-era în pântec, amestecat printre mațe și nu l-am văzut
Toată burta îmi era încâlcită
Ieri
Mă încâlceam în plase de rapiță tare
Nimănui nu-i pasă de florile de lămâiță care s-au uscat, mamă,
Sunt și eu o mamă, parcă tălăngile se auzeau dăngănitoare și dogoritoare pe din dealuri
Și se amestecau cu clopotele, oile cu văcuțele beau acum din lăvare cu apă
În oraș este, însă, liniște
O lumină pe care nu o poți alunga cu piciorul deoparte
Pentru că îți intră în talpă
Ca un fel de cui luminos de care trage un înger, parcă te cheamă departe
Trăgându-ți amândouă picioarele, după el,
Dacă ar exista poate un loc din lume în care să ieși, afară, din lume
Simplu
Cu o fandare pe talpa stângă
În rest, să nu crezi Corine în mântuire ea nu există este numai un paradox
Îmi plăcea verdele tare de frunză al lămâiței și scurgerea de alb
Din potire
Era ceva albicios ca și cum ți s-au topit deja ochii
ÃŽn orbite
Și erai floare și la nimeni nu îi păsa de tine sau cum te cheamă.