Prin sufletu-mi cel tainic, angelic, de fecioară,
Privirea ta cea neagră tot mai adânc coboară.
Și, visul alb, ce nu credeam că o să piară,
Zace sfâșiat, cuprins de tine ca de-o ghiară.

Ah, demon cu ochi verzi, tu ești a mea pieire!
Și tot tu ești acela care o să mă reînvie.
Suflând peste cenușa spulberată,
Către un alt drum, mai bun, tu mă îndreaptă.

Deși, pentru mine, focul privirii tale,
Este și patimă, și spaimă, și viață dar și moarte,
În flăcări nu mă mistuie, ci doar mă arde;
Iar eu îmi voi semna un alt volum, aceeași carte.

Și tot ce m-a rănit, acum e doar o mică piatră,
Ce a zidit alei pe drumul meu spre soartă.
Voi ridica statui din loc în loc,
Spre a-mi aminti cândva pe unde am fost.