În lumeni vorbele ni se măsoară
Eu însă n-am pe mări de alb înotul
Îmi pare zis pe foaie-n lacrimi totul
Trăgând o viaţă-a literei pe sfoară.
De Luntre am al poeziei zlotul
Şi-i vânt cu zbor de frunză pe afară
Stilou-nec în călimări să doară
Dar suferinţa nu îmi bea zigotul.
De neputinţe am obrajii rumeni
C-atâţia ani de versuri mi-s ruşini,
Surpânde mănăstiri ce-s făr* egumeni.
De piatra de zadar mi-s munţii plini
Nici tu, femeie, nu mai stai să-mi numeri
De câte-s roze şi de câte-s spini.