Tu te întâmpli când pășești pre noi,
Purtând în loc de aripi șoapte arse,
Călcând pe fire de destin întoarse,
Într-o capelă cu strigoi.

Dar tu te-ntâmpli și când taci,
Asurzitor prin ramuri de ocară,
Ce le aduni sau le desfaci,
Prin timpurile dintre zi și seară.

Tu ești la început sfârșit,
Și te întorci la noi spre suferință,
Speranța noastră-n infinit,
Găsind într-un final căință.

Pedeapsa vieții prin trecut,
Un întuneric de lumină,
S-apropie când ai tăcut,
Și ai făcut trecerea lină.

Căci tu te-ntâmpli prin sfârșit,
Ca și speranța prin lumină
Ce moare adânc între Apus și Răsărit,
Când șoapta vieții se înclină.