uneori mi-e frică
să nu simt nimic
nimic din magia nevinovată
pe care o trăiesc și am trăit-o
în zilele de iarnă privind fulgii de nea

albul zăpezii și aerul rece proaspăt
îmi ajung în sânge
deși toate casele
toate drumurile, natura
fac parte din realitate
tocmai în mijlocul ei
trăiesc această fervoare interioară sublimă
nu știu cum s-o numesc
și nu e suficient nici să o numesc
nici să o descriu
mă întoarce în primitoarea copilărie

o conversație minunată
cu tot ce este în jur
emoție amestecată cu liniște
parcă și cu speranță
cu puritate, cu sentimentul - deopotrivă bizar -
de durabilitate
chiar dacă totul este efemer