Melcii mei fără mări, fără aripi, fără gări
Trec peste ființa mea ca peste goluri
Și duc cu ei din mine adâncuri
De stoluri pe care niciodată
Nu mi le-am imaginat
Că le-aș fi purtat.

Sunt cete de umbre care își împletesc
Din oglindiri lumini de înstelate
Înfrunziri întinse spre soare
Ce-mi cresc din rădăcini
Profund imaginare.

Călărind pe-o rază
Sunt cavaleri ai luminii.

Nu există întinderi, orizont și uitare
În care melcii ar călători de-ar fi
Lipsiți de propria lor căutare!