toracele creierului meu se comportă astăzi

așa cum o face de fiecare 29 februarie:

își pune în cap bonetă de moș crăciun

pantofi răi în picioarele de melc și se așează

la gura stinsă a sobei cu o artifică aprinsă în mână și

cu un botgros pe genunchi care îmi zice tataie

tataie vreau să mă răzbun pe un ciocârlan șchiop

să îi pun bromură îndoită cu apă în farfurioara de horezu

de la talcioc și să râdem de papagal, să îl facem

pașoptist, retrograd sau tintoretto „il blego” banal,

ăsta este cadoul meu pentru tine, gepetto, un safari printre poveștile

plictisite care deși aburesc fereastra chioară nu moțăie niciodată în post

toate astea pentru că păstram o amintire de lemn

care nu se potrivea niciunde, prin urmare se manifesta

legitim brownian, și cum nu știusem la timp ce să fac cu ea

acum contemplam dalta frântă și îngânam un colind cu pârși

-cu siguranță comestibili undeva prin lume- doar-doar i-o crește coada la loc

pentru a aplica o lovitură unică și a da foc evidențelor

îmi doresc să nu ardă, david-pompier și-a pierdut vocația,

în prezent e stomatolog undeva prin cluj, îmi doresc să mai scriu încă o dată

invers cu rujul tău pe placa de sticlă a dagherotipului

PAUZA DE MASĂ ȘI DE SCĂLÂMBĂIELI IMPUSE A LUAT

SFÂRȘIT, să fim din nou buni și dacă nu ne iese

măcar să ne ținem cât încă ni se mai permite în umbra celuilalt