Ți-am jurat nemoarte când
aveai viața sprijinită de mine,
în cârjele sângelui meu târâindu-ți inima,
acum e doar plodul de amintire,
singurătatea mi se înfige în Dumnezeu
de atâta dor aproape negându-L,
deși mai bine și singur, dacă nu mă satur
mănânc și din farfuria ta, bându-ți și vinul.

ÃŽmi amintesc,
eram eu munte și tu piatră
un Sisif al nostru rostogolindu-te pe trupul meu
eram verde și iarna, tu
filozofală,
nimicurile ni se jupoiau de pe noi
și miezurile dansau în tăcerea noastră,
doar minciuna existențelor
supraviețuind.

Ucideam fără milă
puiul de balaur din găoacea de ou,
apoi deveneam și noi demoni
intrând în oul
de sub cloșca păcatului,
dezintegrându-ne aerul de pe guri în sărut,
adâncindu-ne carnea în iad,
pentru un timp ne îmbăta moartea
cu vinul agoniei...

Dar iată, iubito,
astăzi
nici rugăciunile nu ni se mai împreunează...