Stau.
Acolo unde mă izbește luna
la marginile pământului
de pe mormântul mamei.

Și am întrebări, dulcegi
din răspunsuri amare,
zbătându-se-ntre pereții
la care nici moartea
nu mai azvârle nuci.

Îi plină cripta ielelor cu ele, sterpe,
aruncate de străbuna
zicându-i bunei că
”două șerpoaice nu fiice”-și alăptează-n
pieptul scofâlcit de plânset.

De blesteme mâncându-mi zilele,
”să te iubească fii-ți
cum mă-njurai,
povară
cum mă chemai la fiecare-ți poticnire”.

Îi plin cavoul vostru,
nu mai încape nimeni,
mamă.

Când oi pleca,
ardeți-mă păgânește-
-ntr-un crematoriu ieftin.

Împrăștiați-mă apoi peste ierburi,
așa cum stau acum,
smerită rugăciune,
ca lacrămile cerului
să mă spele-n adânc,
mortar târziu să vă lege,
destinele cioburi.