Îmi sting țigările pe care le fumez
la cafea dimineața,
direct pe inimă,
să simt dulceața durerii
de a mă trezi
din pat pentru încă o zi,
și dacă nu aș fi atât de împietrit
în fața fiecărui fractal de timp, care trece,
mi-aș stoarce-n paharul
de cafea, pe care tocmai l-am golit,
de lacrimi, sufletul rece,
până ce nu va mai rămâne din el nimic,
apoi aș zace, așa, fără simțire,
până la începutul următoarei zile,
când mă voi trezi iar din pat,
apucându-mă de fumat
și de băut cafele,
pătruns de aceeași durere
a zilei ce tocmai s-a sfârșit,
fără ca să mă mai împotrivesc cu nimic