spunea bunicul meu, tataia mărin, că dacă faci cruce unui greiere nu mai sare
și eu încerc din răsputeri să port o cruce pentru tine să nu mai sari
și stăm cu greierele în palme de parcă am avea un casetofon care pune
muzica nopții, a liniștii, care ne pune pe amîndoi în interferența undelor și
alipim obraz cu obraz pînă ni se întrepătrund ridurile

punea tataia mărin izmă din grădină cu apă fierbine zahăr și pîine în castron
mîncam cu lingura și copilăria mirosea a vară și prospețime, la fel ca tine
treci din beatitudine olfactivă în răsfrîngerea ei în frumusețe
așa cum o percep nările, pielea, corpul cu firidele lui și mintea,
treci prin mirosul de urzici, de iarbă proaspăt cosită, mixat pe fondul muzical
al parfumului florilor de soc, care ajunge în mintea mea ca o sugestie

și copilăria mea, sentimentul neuitat al nevinovăției copulează cu plimbarea
ta prin natură în care culegi energie, culegi flori care te epuizează
pînă intervine instinctul de supraviețuire în iubire și totul pare firesc
animalitatea din om se duce odată ce privim cerul înstelat și renegăm
și retardăm puțin, pentru o clipă să ne iubim nevinovat ca niște copii

îmi arăți o ciupercă mare cît palma ta, îmbătrînită ca inima mea, mîncată,
perforată, semn că inima încă mai poate avea o partidă de sex cu altă inimă
că nu știm dacă limbajul natural e cel al vorbirii sau mai important e cel al
simțirii, mok, așteptăm și eu și tu să fim sub același nor, aceeași ploaie
să fiu atît de patetic că dacă nu plouă, lăcrimez eu peste tine

aș fi vrut să scriu în locul tău că ești fericită, știu ce simți, uneori cuvintele
nu pot fi spuse, sunt ca desenele din peșteri rupestre
treci pe lîngă același cimitir și privești orașul inundat de lumini și
lași ceva din tine să curgă la vale, ca un plîns ancestral ca o poruncă asfaltului
să ducă strălucirea galbenă a lunii să dea noapte bună în oraș

ai apucat drumul mai lung către casă ca un preludiu mai complex și mai sățios
dar te întorci în patul în care sunt doar cuvintele mele uitate-n cearșaf
și duci în nări imagini și cuvinte și păsări și flori, duci o plimbare cu mine
iar eu mă piș pe olfactivul acelori filosofi care au negat capacitatea mirosului
de a produce opere estetice, în lipsa unei ordini, armonii și obiectivități specifice
de parcă am fi reduși doar la obiecte a căror atingere e fizică, nu și senzorială

mok, nouă ne place să iernăm o singură iarnă și ea să rămînă reper, amintire
cum am duce un greiere mort ca o tăcere spre înmormîntare, altfel
e vară și cald și filosofii n-au decît să-și topească mințile, putem împărți
o cafea și o rază de soare, putem dezosa un pat și amintirile lui
putem dezosa absolut tot ce se poate împărți și nu e așa greu, dacă împărțim
cerul, noaptea și pielea, dumnezeu e doar un paznic de far

îndreaptă corăbiile în altă parte, nimeni nu vrea să plece de aici.