Fiecare strop de melc ce atârnă pe firul de iarbă
Lumina după care urcă să o atingă așteaptă.

E zarea strălucirii din care își află căderea.
Pântec în care devine frământând durerea.

Spații interioare din care crește prin umbre
În care carnea prinde formă și se ascunde.
Unde se lasă purtată de fluviul de sânge
Care prin goluri ca ființă îi curge.

Melcul ce-și târăște pe sub tălpile noastre
Constelații ce-i înfloresc în cochilie
Ca îndepărtări în glastre.

Iris căruia îi îmbumbă din lacrimi
Petale de ferestre imaginare
Ce-i umplu ochii cu carne
De priviri solare.