ca o coală de hîrtie pe care o zboară vîntul
nimic scris, nimic desenat, o coală goală de hîrtie
pe care nu ți-ai așezat nici măcar cafeaua
doar ți-ai lăsat gîndurile, ți-ai lăsat și eșecul
o declarație de iubire în alb la fel ca o despărțire
inevitabilă, totul ca o schimbare de sex
cînd sexul meu nu mai e al tău și ai găsit altceva
care vorbește o limbă asemănătoare cu tăcerea
dar intraductibilă

tu ai întîlnit deșertul, eu deșertăciunea
noi doi suntem un poem
în care tălpile plîng pe nisip și trag nisipul în mare
și cumva felul nostru de a păși împreună
e un dj care învîrte luna și o pune pe ape

nu suntem toți favoriții istoriei, nici ai iubirii
eu nu am apă caldă întotdeauna, tu ești prințesa care nu gătește
dar știe mazărea, noaptea e albă întotdeauna
ca înaintea unei plecări atroce și definitive
cînd știi că niciodată femeile nu pot fi mai frumoase
decît atunci cînd pleacă și te minunezi cîtă frumusețe
se risipește în noapte

iubirea e cînd n-ai umbră, ai doar oglindire imersivă
în sculptura unei trăiri
și foamea vine doar după ce banchetul s-a terminat
și e musai să te îneci cu marea de pe pielea unui bărbat
care te dorește.