Începu azi vîntul să mângâie copacii
cu un gest de om liber, iată, eu
îți pun ochelarii mei de citire,
să ții calea, spre albii mesteceni,
Lui Dumnezeu
cu ruga ta s-aprindă ei
lămpașele din cimitire;
pe frunte îmi săruți
ce-a mai rămas peste vale de nins
s-anine stele-n cetini
buciumașii Cîmpulungului stins.
Inima mi se ascunde-n copite de cerb, plebee,
și nu mai ajung la a ta de-acum
făr' o scînteie;
te-oi mai zări legănînd prunci, mîngîind rîuri de stele
tomnatice,
pe genunchii tociți
ai privirilor mele sălbatice.
Dihai ieri pe un drum de căruță,
sus pe Măgura Runcului,
pe cînd beam mustul amiezii
îngînînd cîntecul cucului,
necum azi, sufletu-mi saltă în șa,
mîndruță, fără să știu bine
de-o fi către cumpăna mea,
sau fîntîna din tine...

Că începu stihia să scuture copacii,
ușa fînarului să geamă a lemn de copîrșeu,
prin horn, din fumuri albe se cățără alt zeu
ca moartea, slobozi, să o tămîie dracii.