Orbecăiam pe-o mare seacă
printre atoli, prigorii și săltăreți cosași,
cu mîini de prunc țineam pieziș o barcă
când sarcofage de lumină se răsturnau pe boltă
vărsând pe noi amurgul mesianic
ca mustul stors din struguri uriași.
Iconic rîs, heraldică pădure
îmi despuiau de jale pulsul meu,
tiptil prin crengi de sânge cu împletiri maure
tot ce-ncălzeam, prin seve, suiau în ceruri greu
și le cutreier iar săltând între crevace,
doar timpu-n care nu mai poți să mă-nțelegi
când sorb visând îmbrățisări ca apa din fântână
în limpeziri, să-ți ude ochii verii sânii blegi,

și-l strig pe noi din animalele pădurii
ca la-nceputuri când i-am pus un rost
și-n urma omenescului or să se-nchidă murii
cînd Ăl Bătrîn își va dori 'napoi cuvintele
ce nasc indepărtări în pieptul nost'
un vis erai, cu-n vis eu te restitiui
pe mudejare porți bătute-n nituri.