trăieşti împăcată cu tine însăți ca şi cum
îți pedepsești mama pentru o naștere
croită să doară dinadins

te reglezi din mers pe scurtătură
automat simt asfaltul înfierbântat
când bântui în proximitate
ca un cadavru politicos
ce refuză să intre în descompunere

te duci cu aer curat crestat în carne crudă
precum o mașină ce pornește condiționat
doar după ce-i scriu copiii “spală-mă” pe parbriz

din reflex îți montezi poartă-n casă
cu o gaură proaspătă de cheie
care-și schimbă dispoziția
după următorul contur care urmează la rând

o promisiune fără baterii
piuie în permanență
de mâine se răcește vremea brusc
iar înăuntru ai claustrofobie de cavou

dar fiindcă rămân soarele tău
puloverele se autodistrug în dulap
ca mesajele la care nu mai răspund

descarcat complet adorm dogoritor
la o respirație distanță
de o toamnă fără cuvânt
care îmi trimite “sunt pe drum” în DM-uri
şi nu ajunge nicicând

————————