când a plecat,
am rămas cu respirația lui în perne,
ca un riff care nu se mai stinge

încă mai strâng cana în care a băut lapte,
de parcă ar fi un talisman spart
nu spun nimic -
tăcerea mea știe drumul până la Londra

Piți doarme pe hanoracul lui,
ca pe o relicvă
uneori o mângâi și simt
cum blana ei vibrează pe ritmul unei tobe
care nu mai are trup

îi trimit gândurile rulate ca țigările lui,
să le aprindă noaptea,
când îi e dor de acasă
și nu vrea să recunoască

îi simt pașii în podea,
ca pe niște versuri adânci,
și aerul miroase
a frig, a vinil și a promisiune

mă uit la fotografii
ca la o scenă pustie după concert-
lumina a plecat,
dar sunetul mai plutește

nu-i spun „întoarce-te”,
doar „ai grijă”,
cum spui unei flăcări
să nu ardă totul din iubire

iar uneori,
când Rammstein cântă prin ziduri,
și chitara zgârie tavanul nopții,
mă ridic în picioare
și-i răspund în gând:

„Ich liebe dich, mein Sohn.”

nu i-am cerut nimic,
dar am rămas aprinsă -
pentru el,
și pentru Piți,
care toarce mereu
pe refrenul dorului.