bunicul anton n-a vorbit mult timp cu străbunicul,
deși aveau aceeași privire -
ca două oglinzi puse una în fața celeilalte.
între ei s-a întins un pod de tăcere,
iar râul de dedesubt
s-a numit mândrie

tatăl și fratele meu
au ridicat alt pod peste același râu,
dar lemnul a trosnit din același loc:
acolo unde dragostea
n-a știut să-și țină respirația

mama, când vorbea despre tatăl ei,
se oprea la jumătatea frazei,
ca și cum acolo, în aer,
ar fi fost un cuvânt care o putea arde.
îl iubea - dar iertarea era o limbă
pe care nu o mai vorbea nimeni în casă

am moștenit toate acestea
ca pe un album cu pagini lipite,
mirosind a ploaie veche și a vinovăție.
când l-am deschis,
am auzit foșnetul unui neam întreg
care își cerea scuze fără glas

uneori mi se pare că
trupurile noastre poartă ecoul certurilor lor,
că sângele are memorie,
că fiecare inimă știe pe cine a iertat
și pe cine a uitat intenționat

și-acum, fiul meu e supărat pe mine-
îl văd purtând în ochi aceeași umbră
pe care o purta tata,
și tata - bunicul,
și bunicul -străbunicul.
e același cerc,
aceeași mână care apasă pieptul dinăuntru

nu știu cum să-l opresc.
cercul ăsta e atât de greu
că uneori uit să respir,
ca și cum aerul ar fi o vină
moștenită din tată în fiu-

și poate că iertarea,
când o să vină,
n-o să semene cu o împăcare,
ci cu o respirație nouă -
una care nu doare.