am învățat să respir în dialectul tăcerilor tale,
unde propozițiile se frâng în gât
și fiecare virgulă e o rană învelită în dorință.

sunt alfabetul uitat pe buzele tale,
o vocală rămasă în buzunarul hainei
dintr-o iarnă care n-a mai plecat.

între noi există un ocean de cameră,
cu valuri de respirații și pești de lumină,
dar niciun pod - doar o sârmă întinsă
pe care mergem orbește,
ca doi acrobați ai singurătății.

mi-e frig de la memoria pielii tale,
care adoarme spunându-mi tăcerea.

scriu cu o cerneală care se usucă din interior,
ca o inimă ce-și citește pulsul invers.

într-o altă viață
ai fi fost propoziția mea principală,
dar aici, în sintaxa asta obosită,
ești doar un adjectiv frumos
care nu se mai acordă cu nimic.