,,Calul și dulăul" de Virginia Stanciu
Un cal și un dulău odată,
Vorbeau și ei în ogradă.
Calul, fiind foarte supărat,
Dulăului i s-a confesat:
- Zilnic trebuie să le fac pe plac,
Să car întruna orice fleac.
Și fără libertate e greu,
Că stau înhămat mereu.
Tu nu ai viața mea,
Că ești lăsat liber întruna.
Dulăul, lătrând, l-a contrazis:
- Nu știi la câte sunt supus.
Eu am program strict stabilit,
Să stau de pază fără să fiu zărit,
Că dacă intră careva în curte,
Stăpânul mă bate când mă prinde
Și am necazuri mari cu o vulpe,
Ce vine mereu și se ascunde.
Oricum, zise calul liniștit,
Nici viața mea nu este de dorit
Că toată ziulica stau în picioare,
Biciuit să merg mai tare
Și mă gândesc, cum să fac
Căruță după mine, să n-o mai trag.
Așa că am să plec în lume,
Ca o vacanță, îmi va prinde bine.
Dulăul s-a mirat:
- Ție îți arde de plimbat?
Și fân, cine îţi va da,
Că ești învățat să primeşti raţia?
Calul i-a răspuns nepăsător:
- Am să mă descurc și fără ajutor.
Dulăul foarte înțelept i-a întors vorba:
- Nu te grăbi, că nu-ți schimbi soarta.
E scris în stele de demult,
Viața fiecăruia pe pământ.
Și noi așa vom fi mereu,
Doar slugi, chiar de ne este greu.
Tu tragi în ham, eu latru ham
Și așa trăim din an în an.
Ascultă-mă și ține minte,
Paște iarba ce o cunoști cuminte.