Luna și-a făcut selfie aseară
cu un telescop din Arizona.
Zâmbea indecent, ca o zeiță obosită
de atâta admirație la distanță.

O priveai și tu,
cu telefonul tău strâmb,
crezând că o prinzi într-un filtru cald,
dar ea te prindea pe tine –
mic, imperfect, doritor.

Luna n-are rușine.
Se dezbracă de faze
ca de haine second-hand
și-și poartă cicatricile
cu aer de vedetă cosmică.

Soarele e iubitul ei temporar,
marea e oglinda unde se machiază,
iar norii sunt doar like-uri trecătoare.

Când adoarme,
nimeni nu știe unde își pune gândurile,
dar bănuiesc că sub pleoapele noastre,
acolo unde visele sunt gravitație pură
și nimeni nu mai judecă lumina.

Luna rămâne trează —
nu pentru că e romantică,
ci pentru că n-are unde să adoarmă
fără să fie privită.