,,Puiul de căprioară și cățeaua" de Virginia Stanciu
Pe o pășune, la munte,
Într-o turmă cu oi multe,
O cățea ajunsă mamă
Alăpta fără de teamă.
Trei căței, cu răbdare,
Ne-gândind că mai apare
Unul mare cât un miel,
Rămas singur-singurel,
Întrebând-o pe cățea:
— Mă poți oare alăpta?
Întâmplarea-i totuși rară,
Că-i un pui de căprioară!
Iar cățeaua, bucuroasă,
L-a primit rapid la masă!
Și, cum e mamă duioasă,
I-a dat lapte să mai crească.
Iară apoi, chiar de-i orfană,
Cu pielea lucind din hrană,
A ajuns deodată mare
De mergeau și la plimbare!
Cățeii, căci o îndrăgeau,
După ea toți alergau.
Dar ea, știind ce urmează
Că o vor cu ei la pază,
S-a mutat iute-n pădure,
După rude, în căutare.
Dar, în timp, îi revenea
Dorul de mamă, de-o mâna,
Și cățeaua, dând din coadă,
Lătra că a venit s-o vadă.
Căprioara o tot privea,
Și din ochi parcă-i vorbea,
Lăsând capul s-o atingă
Încă o dată s-o mai lingă!
Foarte rar, dar se-ntâmplă:
Binele, când nu se uită!