,,Căprioara și văcuțele" de Virginia Stanciu
Un pui de căprioară rătăcit,
Singur prin iarbă a poposit,
Lângă un țarc cu vite închise,
De prin împrejurimi aduse.
Și, cum era micuț orfan,
S-a dus spre ele, că-i sărman.
Văcuțele l-au acceptat degrabă
Și, cum n-aveau altă treabă,
Au început să-l lingă toate,
Simțind că e în dificultate.
Iar el, cum era nemâncat,
Pe loc s-a și orientat
Și-a început să sugă lapte
De la o vacă ce-i aproape.
Și cum a fost bine hrănit,
Puiul pe toate le-a îndrăgit.
Având o viață mai ușoară,
Ajunse o mândră căprioară.
În ochii limpezi se citea
Tot ce ea în minte își dorea:
— Eu vreau să plec de lângă voi,
Am sigur și alte nevoi.
Aș vrea să zburd în libertate,
Pădurea nu este departe.
Iar cu un salt bine făcut
Fugi unde ea s-a născut.
Însă, mereu își amintea
Ce grije au avut de ea
Așa că dorul n-o lăsa,
Tot lângă țarc o aducea,
De le privea cu mare drag,
Aplecându-și capul peste gard,
Dorind să zică: „Mai vreau o dată
Să fiu iar linsă ca altă dată!”
Oricum, din specii diferite,
Prin dragoste au fost unite!