mamă,
azi dimineață a intrat Dumnezeu în sufragerie
cu șosetele ude; ne-a murdărit covorul cu modele turcești,
(și-a cerut scuze, că El nu prea știe să meargă pe vârfuri;
zice că de două mii de ani îl tot necăjesc oamenii
cu fricile lor despre moarte,
și nu mai apucă,
săracul,
să-și curețe prea bine 'ncălțările.)

i-am spus să nu-și facă griji,
că noi ne descurcăm un pic mai bine cu spaima:
aprindem, de pildă, lumina pe hol
și mergem încet,
de parcă pereții ar dormi
și am vrea, cumva, să nu-i supărăm.

„așa e”, a zis,
„pereții au somnul adesea foarte ușor.”

m-am așezat la masă cu Dumnezeu,
i-am pus dinainte o farfurie cu supă de roșii;
a suflat în ea cu o grijă copilărească,
apoi a început să mestece liniștit,
la început rar, dar se vedea că-I e foame,
fiindcă lingura a început să tremure
și să lovească farfuria — cling-cling —
ca un deget care ciocăne la fereastră.

„e bună”, mi-a șoptit, „sărată după potrivă.”
„a fost un an al roșiilor bun”, am zis, cam mândru;
și privindu-L, m-am rușinat
pentru că — nu știu de ce — începuse
a lăcrima.

m-am ridicat atunci și am adus o cârpă de la bucătărie,
cu care i-am șters lacrimile,
așa cum mai demult îi ștergeam bunicii broboanele de pe frunte
iar ea tremura, săraca, neștiind nici ce zi și nici cine este.
și am fost fericit o secundă întreagă
că pot să-L ajut pe Dumnezeu
cu ceva atât de banal.

am deschis mai apoi o fereastră,
să intre aerul rece.
Dumnezeu s-a ridicat, a spus „mulțumesc”,
și a plecat. pe covor a rămas o dâră de apă,
în formă de literă mare;
nu știu dacă era un M,
sau un U,
sau doar un semn
că fusese acolo.

de-aia, când ai intrat mai târziu în cameră,
mamă,
și m-ai întrebat de ce stau așa nemișcat,
ți-am spus adevărul; și, deși nu m-ai prea înțeles,
m-ai mângâiat pe creștet, cum făceai altădat’,
încât, dintr-odată, eram parcă mai ușor
decât umbra oricărei amintiri
și mai greu, oricum, decât oricare vină.