îmi port trupul
ca pe o chirie neplătită
și ce bine este că în imaginar
realitatea crește, precum
un mușchi pe un trunchi de lemn,
întotdeauna
spre nord.

pașii mă duc înapoi
și aud ape
și păsări
și noaptea cum
aduce lacul populat
de papură
de broaște și
de lună pictată.

îmi port și azi
șorțul de noapte
uitat precum
o factură care n-a ajuns la timp
și strig
spre ziua de mâine
să se grăbească,
să sară noaptea,
să întoarcă ceasul,
să mute ecranul cerului
ca să mă pot întâlni
din întâmplare,
urgent,
cu soarele care pleacă,
să-l prind
cu clema de rufe
spânzurându-l
pentru totdeauna
în fereastra
mea.