Poetul există
ca iarba,
ca frunza,
ca verdele.

Este înainte de a fi,
crudul ce va îngălbeni,
care va rugini,
și va risipi.

Întregul se mișcă
în unduirea distanțelor
unde se petrec
și se adună
lui rămânând.

Așa există poetul.

Numai cei ce văd
culoarea în toate,
devenirea și întoarcerea
îl recunosc.

El poartă nume,
esență
și
ceea ce numirea uită.

Ceea ce scrie
nu e lume,
nu e sine,
nu e altcineva.

Este lucrul care se lasă
când de timp se eliberează
și se dăruiește
tuturor.