Deznaște-mă departe de aceste zbateri, goale și futile
De la naștere la moarte,
măsoară-mi viața, nu în zile
Măsoară-mi viața în foi de calcul inutile
În gânduri ostile, seci și infertile
În versuri șterse, în poezii neterminate
În romane întregi, teoretizate și uitate
În stele palide, pe tavanul alb, de ghips
Măsoară-mi viața întreagă
în moartea unui vis

Deznaște-mă cu aceeași încăpățânare cu care m-ai născut
Cu speranța pe care-o are glodul când se visează lut
Fă-mă la loc atom, sau fă-mă simplu gând
Ce-mi pasă mie?
Un scaun gol la masă și această poezie…
Între a nu fi și a nu fi fost vreodată
Adevărata distanță e foaia goală, nepătată
În rest, același PIB, același deficit de cont curent
Și același mers al lumii, indiferent și lent

Mai zi-mi ca Dickens, de marile speranțe
De importanța clovnului printre paiațe
De resemnarea sobelor în socluri de faianțe
Și că-n belșug și bunăstare n-ai drept la doleanțe

Deznaște-mă de poți. Dar nu poți. O știu.
Binecuvântat privilegiul meu de a fi viu.
Te salut, din corporație, pitit la monitor
Deznaște-mă, în morții mei, cât să nu mor…