din marginea fântânii
urme de mâini
care au scos ziua
din adânc
apa își uită.

luna sparge luciul
stele tremură
în ferestre deschise
vântul.

peste tot plutesc
corăbii cu pânze albe
pline de gânduri.

lumini sfărâmate
fragmente
cu miros de timp.

pe buza fântânii
te-am sărutat
cum atingi o icoană veche
fără sunet
fără priviri.

din culorile ei
am băut
ca dintr-un vis
în care trupul tău
mă chema
înainte să fii.

tot ce mai pot atinge
azi
e o toamnă grea de ploi,
când apa, neîncăpătoare,
se strânge în adânc
de unde se varsă
în noi
ca memorie.

un ochi plin,
nu de vedere,
ci de lacrimi
în care
ne întoarcem
mereu.