Ninge. Curată e lumea până ieșim în ea. Drumul mi-o ia înainte, îmi face loc cu 20 la oră. Copacii ca niște schițe în creion încremenesc de parcă aș călători printr-o noapte de iarnă. Încă orbecăiesc printr-un întuneric aproape decolorat. Ici-colea câte un bec moțăind.
Parchez undeva unde se ascultă cel mai bine cum se atâță iarna. Un mic țunami mă ia prin surprindere și deodată mă transform în prințesa viscolelor, în tiuluri gofrate. Câteva păsări întregesc feeria de cleștar, scuturând o creangă în părul meu rebel.
Nu mă tem de frig atunci când mă ia în brațe, trupul meu se adaptează la îmbrățișarea care strânge puternic.
Merg și umbre ferite par să încalțe urmele mele.
Întorc privirea.
Doar incul fulgilor, aceste entități atmosferice care se strivesc atât de simplu de obrajii mei fără să-i doară.
Mă-nghite liniștea unei case.
Și zâmbetul tău.