am trecut astăzi
prin parcul
unde urma să avem prima întâlnire.

nouă ani de atunci,
și încă te port cu mine,
peste tot.

nu e de mirare că ai vrut să pleci,
să ascunzi ce simți
și să mă lași
să fiu bandajul rănilor tale.

am acceptat,
așteptând,
crezând că, într-o zi,
nu voi mai fi
doar un simplu pansament.

timpul a trecut,
și nu mai știu nimic de tine.

am încetat să mai vorbim,
nu ne mai trimitem mesaje,
nu mai purtăm discuții târziu în noapte,
nu ne mai întâlnim întâmplător prin oraș,
nu ne mai cunoaștem.

dar dacă vreodată
vei avea nevoie de un bandaj
pentru rana ta,

eu voi fi aici,
așteptând.