am pitici pe creier.
e o armată întreagă acolo
trăgând cu ochiul la viața mea.

aliniați de la stânga la dreapta lobului frontal mă salută,
dis-de-dimineață,
pocnindu-și călcâiele de nervii mei fragili
și încă somnoroși

îmi beau cafeaua,
imediat încep să defileze frenetic prin materia cenușie,
tropăie ca niște miriapozi bezmetici cu bocancii lor minusculi
și fără șireturi
apoi se împrăștie prin cele două emisfere, urcă
și coboară
în tranșeele sofisticate capitonate cu serotonină
fără măcar să aibă habar că îmi calcă în picioare
fericirea.
către seară
îmi jonglează cu neuronii, îi trag de sinapse până le plesnesc băierile
și așa fragile
ale memoriei recente

piticii mei sunt mulți,
o armată de ștrengari tropăindu-mi pe creier
cu bocanci minusculi și fără șireturi,
mai mulți decât licuricii fosforescenți ai unei nopți de vară
în Delta Dunării ...


și de aceea, vă spun, sunt o fată norocoasă!
cu ei nu mă plictisesc cât e ziua de lungă
iar târziu în noapte,
după atâta foială nestăpânită
adormim care pe unde numărând o stea logostea
două stele logostele
trei stele
logos ...