Dimineața a început
cu o propoziție incompletă.
Am lăsat-o pe masă,
lângă pâine,
ca pe un obiect care va fi folosit mai târziu
de cineva care nu sunt eu.

Orașul vorbea fluent,
dar nu spunea nimic.
Clădirile își repetau umbrele
ca niște martori bine instruiți.
Istoria mergea la serviciu,
îmbrăcată decent,
fără să recunoască pe nimeni.

Am traversat strada
cu gramatica în stare de avarie.
Semnele de circulație
mă corectau mai bine
decât oamenii.

În buzunar purtam
o tăcere legitimă,
emisă cândva de o limbă maternă
care știa să numească lucrurile
fără să le epuizeze.

Nu am salutat viitorul.
Era ocupat.
Își rearanja promisiunile
într-un dosar prea subțire
pentru greutatea pe care o cerea.

La prânz, sensul a lipsit motivat.
Nimeni nu l-a căutat.
Am mâncat încet,
ca să nu deranjez absența.

Corpul a ținut evidența orelor
prin oboseală.
Memoria a refuzat să semneze.
Între ele s-a stabilit
o înțelegere provizorie.

Spre seară, cuvintele
au început să se întoarcă
fără explicații.
Le-am primit
fără entuziasm,
ca pe niște rude îndepărtate
care nu mai știu exact
de ce au venit.

Am închis ziua
fără concluzii.
Doar cu un inventar aproximativ
al lucrurilor care au rămas
în picioare
după ce sensul
a trecut pe lângă ele.