Se lasă serile în Toledo și peste Gura Humorului,
umbrele își caută numele pierdut,
și tu, Ester, crești din prafuri vechi,
din vitralii sfărâmate de timp,
dintr-o vară care ar fi putut să nu se termine niciodată.

Părul tău e o pânză arsă de soare,
un alfabet uitat pe malul Moldovei,
un trup subțire ca linia dintre vis și regret,
și când întorci chipul spre mine
cărțile sfinte își îngroapă literele în nisip.

N-am avut-o pe Ester,
cum n-ai vântul când îți mângâie tâmpla,
cum n-ai marea când te-nfigi în ea,
cum n-ai ochii aceia verzi care s-au închis
fără să-ți mai spună niciodată „rămâi.”

Pe trotuarele pustii, între vitrinele oarbe,
ne sărutam cu disperarea unui oraș sub asediu,
și trupul tău era o rugăciune
scrisă pe pergament ars de iulie.

Apoi ai plecat.
Nu cu pași, nu cu valize,
ci ca și cum ai fi fost doar o fotografie
dintr-un album găsit într-un anticariat evreiesc.

Și eu, în Gura Humorului, îți scriam scrisori
către un zid al plângerii personal,
dar hârtia mea n-a știut niciodată
să ajungă la Haifa.

Acum e tăcere.
Tăcerea unei rachete care cade fără explozie,
tăcerea unui nume rostit la radio,
tăcerea unui om care umblă prin casă
și își repetă singur:

"Hevel havolim, hakol hevel."