Spaţiile goale ne-au cucerit,
monade care se rostogolesc
și vibreazã deasupra singurãtãţilor din noi.
Urlã cu guri flãmânde
la lunã,
trepideazã tãindu-ne respiraţia,
ca nişte lasere de întuneric.
Încet, încet,
ne pietrificãm,
cu ceruri strãine pe umeri,
în timp ce o şoaptã muribundã
persistã,
în neştire,
ca o placã zgâriatã de gramofon:
„De ce trãiesc? De ce mor?
De ce râd? De ce plâng?
Iatã S.O.S-ul unui pãmântean în depresie”.