Într-un creier vechi și prăfuit,
Un neuron cumplit de plictisit.
Stătea ascuns, se poate spune,
Într-o circumvoluțiune

Deși îl asaltau un roi de gânduri
Aliniate pe coloane și pe rânduri,
Mărșăluind în pas de defilare
Către sinapsele ce le avea-n dotare,

El moțăia cuprins de-o dulce reverie
Ce îi țineau ideile în colivie.
Cu toate că de dimineață până-n seară
Ideile îi tot cereau o scară

Cu care să se înalțe spre lumină,
El își spunea: „Vai mie, ce rutină
Și cât de greu este pentru acei
Ce gestionează asemenea idei!”

Memoria-i era un gol imens,
Uita și nume și adrese, iar din ce în ce mai des
Sinapsele-i, ca niște drumuri vechi,
I se blocau pe rând, perechi, perechi.

"Ce muncă grea!", ofta prelung,
"Să ai asemenea prostii în gând.
Doresc să lenevesc, atâta cât aș vrea
Să dorm pe-o sinapsă moale, ca pe o saltea..."

Și, uite așa, în lentă agonie,
Mintea încet se duce-n letargie,
Iar neuronul nostru, obosit,
N-a mai gândit nimic. A adormit.