Am deschis sticla cu vin roșu.
Am turnat în pahare liniștea dintre noi.
Am așezat trandafirul în vază —
fragilă speranța care o umplea,
precum fiorul suspendat între noi.

M-ai sunat să-mi spui că mătrăguna ți-a crescut din corp.

M-am trezit turnându-ți vin la rădăcini.
Mă șerpuiam pe podea,
ștergând cu trupul urmele tălpilor tale.

Trandafirul mi-a crescut din piept,
pătând cu lacrimi înveninate lemnul
din care mi-a ieșit durerea.
L-ai ars sub lună plină;
șopteai că puteam muri
dacă nu-mi sorbeai lacrimile
ieșite prin tulpini.

Am devenit pal
până mi-ai îndepărtat de pe gât
șarpele atârnat de o creangă.

Când luna s-a ascuns sub pleoape
îți murmuram:
nu ne știam goliciunea.
Apoi am simțit Leviatanul intrându-mi în vene
și mi-a arătat că demult nu mai erai cu mine —
eram doar eu,
în toată lumea,
lipsit de ea.

Am alergat cu disperare
în grădina florilor nocturne.
M-am înfruptat din fructele lor otrăvitoare
până luna a apărut din nou
și buzele tale mi-au sorbit sângele,
care a înflorit inofensiv în noi.