Ce vină au pietrele
când sunt tulburate din liniștea lor milenară?

Pășesc cu grijă și le privesc.
Cine le-a măsurat cu ochi hulpavi?
Ce gânduri babilonice au îngrămădit
piatră peste piatră peste piatră
într-un turn care nu duce nicăieri?
Smulse, aruncate în unghiuri care dor,
acum poartă în ele zbor străin, forțat.
Au fost învățate cu gustul rănii,
încât au ajuns să se ciocnească în haite.
Cine le-a aruncat din palmă în vis?
Din cântec în carne?
Sub zgomotul lumii,
în ele tace un sânge străin…

Lumina cade sec -
o daltă albă peste somnul lor de calcar.
Dar sub așchiile de zgomot,
începe un albastru profund,
un fir dens, marin,
care spală memoria prafului.
Lumina nu mai taie, ci mângâie fisura.
Nu e sfârșit.
E doar o șlefuire prin răbdare.
Piatra învață din nou să fie munte,
oglindind, într-un ciob de tăcere,
cerul întreg.

Nu, n-au nicio vină pietrele, răstignitele,
că au fost tulburate din liniștea lor milenară.